I-am cunoscut in toamna lui 2005 pe cand, colindand clasele liceelor onestene, incercau sa convinga pe cat mai multi sa se alature lor, facand parte din cor sau din viitoarea trupa de teatru. Imi era clar ca trupa de teatru nu este pentru mine, asadar, am zis ca pot incerca sa cant si, in scurt timp, am devenit membra a corului Onestin. Ati putea crede ca astea erau singurele alternative: cor sau teatru insa adevarul este ca oricine, indiferent de abilitatile sale, isi gasea locul intre membri; era suficient sa doresti sa faci si altceva.
M-am alaturat lor fara sa stiu la ce sa ma astept sau, mai bine zis, fara sa astept ceva anume dar, in toamna aceea, ceva s-a intamplat si eu m-am virusat, m-am molipsit, m-am infectat (in cel mai bun sens) cu Onestin.
Am putut sa gust din atatea feluri de bucurie, am invatat sa ofer atunci cand credeam ca nu am nimic de dat, am simtit acel sentiment de apartenenta la ceva, am experimentat voluntariatul si bucuria pe care o aduce si, chiar daca perioada de maxima implicare a durat aproximativ doi ani, va pot spune ca atunci am legat prieteniile pe care le-am simtit ca fiind cele mai sincere si care, in ciuda timpului scurs de atunci si a distantei, raman calde si astazi.
Acum nu mai sunt membru activ Onestin dar eu ma voi simti mereu o parte din aceasta asociatie, asa cum ea va fi mereu o parte din mine. Acest tablou este modul meu de a spune: ”multumesc pentru tot, va port cu mine si abia astept sa ne revedem”.
Povestea Onestin aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu